Blestemul lui Lică Chang

„M-am născut la Craiova, pe 3 septembrie 1967. Încă de mic am fost inspirat de realizările profesionale …” Aici, autorul manualului de Istorie simte nevoia unei pauze de reflecție. Omul pe care trebuie să îl reducă la un „screen” de tabletă, atât cât sunt dispuși elevii anului 2033 să citească, nu poate fi strivit în 2500, poate 3000 de caractere, dacă nu intră la socoteală și poza alături de colegul său, Mihai Viteazul.

Craioveanul Valeriu Zgonea sfârșise în uitare la puțin timp după ce izbutise să schimbe uniformele parlamentarilor, dând practic un alt curs democrației originale și până atunci în România. Venise însă ziua când manualele electronice introduse in timpul guvernării PSD, gata să îl cuprindă, urmau să șteargă din memoria colectivă, atât cât mai rămăsese, penibila zi de 27 noiembrie 2013 în care motoarele de căutare îl incremeniseră pe nedrept.

În ziua aceea, omul cu numărul trei – nu în echipa națională, așa cum îi plăcea adesea să se închipuie ca să își depășească emoția omenească în fața camerelor -, ci în ierarhia de stat, se trezise cu o premoniție sumbră. Premierul Chinei, Lică Chang – cum îl botezase în gând cât să nu-i stâlcească numele -, avea să-i fie invitat la Casa Poporului, însă el, președintele Camerei Deputaților, se făcea că își uita discursul de mulțumire.

„În pofida distanței geografice dintre noi, avem afinități evidente. Transmitem un mesaj de profundă și sinceră prietenie poporului chinez, împreună cu cele mai profunde urări de prosperitate și progres”, își notă, deci, pe hârtie, strecurând biletul în buzunarul de la piept, lângă autograful de la Roger Waters. Nu se putea lăsa, până la urmă, pus în inferioritate de modelul politic chinez.

Ziua a decurs însă cum nu se poate mai prost. Socoteala parlamentarilor prezenți, oameni disciplinați care știu să aplaude coerent un discurs de calitate, a ieșit bine. Atunci?! Ce n-a mers?! Să fie scaunele? Pot două scaune lipsă la masa Guvernului să strice așa o zi?! La steagul albastru cu stele galbene nu avea ce să greșească, îi schimbase doar culoarea de fundal. Iar scaunul lui Lică, pus chiar în dreptul marii cruci, n-avea cum să aducă ghinion. Și totuși, sacrificiul său, neînțeles de semeni, devenise obiect al deriziunii și prilej de ironii ieftine pe rețelele de socializare.

Să reduci însă un om la o singură zi e nedrept și simplist. Cu atât mai mult un ins la care nu știi ce să admiri în prima clipă: inteligența, talentul rostirii sau vocația politică. Să luam, de pildă, anul de care nimeni nu-și mai mai amintește – 2013. În iarna aceea, cu „buget secătuit”, Casa Poporului a avut pentru prima oara doi brazi: unul în interior, altul afară. Și ce foc de artificii! Desigur, o sponsorizare. „Orice este gratis să fie primit. Orice familie din România când primește ceva gratis e mulțumită”, a spus, milos, Valeriu Zgonea, fost candidat, deci cunoscător, sărbătorind triumful.

„Eu nu sunt domnul Zgonea, eu sunt președintele Camerei Deputaților”, i-a corectat, tot el, pe ignoranți, de la celălalt capăt al firului roșu, pe când le oferea, cu generozitate, „o declarație” de inserat în prime-time.

„Omul are simțul anvergurii, dar e lipsit de noroc”, veți spune. „Face și el ce poate, e un tip de treabă”, îl vor scuza camarazii. „Sunt ziariștii oameni fără scrupule, niște muritori de grija altora”, vor acuza suspicioșii.

Însă toate acestea aparțineau de-acum trecutului, iar el, care șezuse ani la rând în umbră, ca un simplu deputat cinstit, era deja un om al viitorului. „Viitorul luminos către care ne duce vaporul nostru venit din istorie”, cum îi spusese, parcă fatidic, în ziua aceea, domnul Lică.